Am fost curios sa citesc The Little Big Things de Henry Fraser caci are prefata scrisa de J. K. Rowling, si pe langa asta, e o carte destul de subtirica – cu scris mai mare, deci pare usor de ‘navigat’ prin ea.
Autorul, Henry Fraser trece prin povestea lui de viata de rugbist de performanta, cand a avut un accident care l-a paralizat de la solduri in jos, pana in momentul actual, cand e artist si face niste picturi superbe, utilizand o pensula care o manevreaza cu gura.
Fiind la o celebrare in Portugalia cu colegii sai de liceu, a vrut intr-o zi sa faca un salt de pe mal in mare. Ghinionul a fost sa loveasca o stanca cu capul, ceea ce i-a provocat o factura de coloana. Asa ca a fost dus de urgenta la un spital din Lisabona, unde a fost tinut o perioada ca sa isi revina. A revenit apoi in Anglia, fiind internat in 2 spitale si dupa cateva luni, a fost capabil sa ajunga dupa mult timp, acasa.
Faptul ca a fost rugbist de performanta inainte l-a facut pe de o parte sa fie si mai socat de starea in care e acum, pe de alta parte ambitios si determinat sa-si faca exercitiile de fizioterapie, care l-au facut sa evolueze foarte rapid, fiind acum capabil sa miste caruciorul prin puterea umerilor. De cativa ani si-a descoperit talentul de a picta, si asta-i ocupa acum mult din timp.
Cartea e un reminder pentru recunostiinta fata de cei din jur si fata de ce avem. E o lectie de ambitie si adaptare pentru orice conditii. Usor de citit, vezi perspectiva autorului asupra celor intamplate, printr-o prisma foarte pozitiva. Practic, cartea e o colectie de momente memorabile (zile bune sau nu), momente in care a invatat cate ceva despre el. Din cauza asta, uneori am simtit ca totul se intampla la o viteza prea mare.
Parerea mea e mixta si pentru ca uneori e prea pozitiva, in sensul ca nu m-a adus prea mult in zilele lui grele, in gandurile lui care uneori il doborau. Mi-as fi dorit sa inteleg mai mult cum se simtea atunci, si cum a trecut prin asta. Mi-as fi dorit sa vad perspectiva familiei sau a colegilor care erau cu el. Cum se simteau de fapt cu adevarat si cum au reusit sa fie atat de incurajatori in momentele cand erau foarte socati sau speriati? Partea asta mi-a lipsit cumva. Simt ca e mai usor sa relationezi cu alti oameni atunci cand devin vulnerabili si povestesc de momente grele. Nu pentru ca suntem masochisti, ci ca poate ne deschide mai mult unii fata de altii. Presupune curaj sa iti arati si partea aia a ta.
Exista insa un paragraf care mi-a placut mult si vreau sa-l impartasesc:
One of the best battles I fought during my time at Stoke Mandeville was when one of the nurses tried to force me into having more sessions with the counselor, telling me that I hadn’t fully accepted my situation, that I was always pushing back against them, wanting to be in a different chair, wanting to do things that the books said I couldn’t do, pushing myself in a way that couldn’t get me to the places I wanted to go. But I didn’t need those sessions precisely because I had accepted my situation. I knew exactly where I was. I simply wanted to do more than I was told I could do.
Paragraful asta m-a pus pe ganduri caci e despre noi, atunci cand incercam sa impunem (propriile noastre) convingeri asupra celor din jur. Ajuta ele intotdeauna?
Rezumand, daca vrei sa citesti ceva usor si pozitiv, e o carte la care sa te uiti. Mai mult insa, cred ca merita sa-l explorezi pe Henry si in afara cartii – pe social media, pe site, sau poate de ascultat vreun video de al lui. Asta iti da posibilitatea sa intri ceva mai mult in lumea autorului pentru o imagine mai completa.
Spor la citit!
Nota mea: 6/10.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.