Am inceput anul 2020 terminand The Imposter Cure – How to stop feeling like a fraud and escape the mind-trap of imposter syndrome. Cartea asta e provocatoare inainte sa te apuci sa citesti, in special din cauza titlului.

Mie mi-a sunat dubious (dar intrigant in acelasi timp) cand am citit titlul pentru prima oara. Ma gandeam ca parca-s cuvinte cam mari pentru un titlu, dar pentru ca a fost laudata de cativa colegi am zis sa-i dau o sansa. Este o carte usor de citit, cu scris mare, structurata in 3 parti, multe titluri si subtitluri, usor de parcurs pe sectiuni.

Tot din cauza titlului, aveam anumite sentimente cand o tineam in mana in public. Imaginandu-ma cum ma vad altii citind o carte despre cum sa nu mai fiu un impostor, ma simteam de fapt… un impostor. Practic, isi face treaba dinainte sa o deschizi. 

Structura:

Sunt 3 parti mari, fiecare impartita in capitole. Luata in serios, cartea e un ghid cu multe intrebari care se pun in terapie sau coaching, asa ca recomand din tot sufletul sa iti iei un pix, niste foi de hartie si timp sa raspunzi la cat mai multe pana treci la capitolul urmator. 

  • In prima parte e explicat efectul psihologic in sine – de ce apare, cum se formeaza, in ce contexte
  • A doua parte e despre ce lucruri ne spunem noua insine si e o calatorie mai profunda in aceste ganduri, cu intentia de a fi mai blanzi cu noi si de a intelege ca realitatea noastra poate sa fie diferita de realitatea obiectiva
  • A treia parte exemplfica niste actiuni pe care le putem face concret ca sa ne confruntam cu acest efect

7 idei

Am luat un highlighter si am subliniat multe randuri, dar uite cateva idei care vreau sa le impartasesc:

1. Ce inseamna sindromul Impostorului?

In 1978, Dr. Pauline Clance si Dr. Suzanne Imes (amandoua psihologi clinicieni) au definit conceptul ca fiind un fenomen prin care credem ca nu meritam sa avem succes si ne tot bazaie o convingere ca suntem mai incompetenti decat ceilalti. 

Chiar daca in jur de 70% din oameni simt la un moment dat efectul asta, ni se pare ca suntem singurii care avem sentimentul asta. Folosesc persoana 1 caci da, si eu mi-am cladit de-a lungul timpului niste convingeri de tipul asta care m-au tavalit prin multe stari. 

Fenomenul impostorului apare in general cand este o tensiune intre doua perspective – ce credem noi despre noi si ce credem ca altii asteapta de la noi. Asta genereaza niste standarde foarte mari pe care ni le impunem si ajungem sa le manifestam cam in doua moduri – ori tragem mult de noi si tindem sa fim perfectionisti, sau opusul – evitam si amanam.

 Uite un video care explica mai multe in 4 minute.


2. Sindromul impostorului e mult despre frica – frica de a gresi, frica de a nu fi indeajuns de bun, frica de a fi ‘demascat’. De altfel una din cele mai comune caracteristici e frica asta de a nu face lucrurile la standarde inalte, adica – perfectionismul.


3. Capitolul 3 m-a ravasit cel mai tare. Doar pentru acest capitol ar merita citita. Una dintre ideile care m-au dat pe spate cel mai mult:

Copiii carora li se spune ca sunt foarte inteligenti, isteti sau care invata repede lucruri noi pot sa dezvolte sindromul impostorului cand incearca sa faca ceva mai complex sau cand se trezesc parte dintr-un grup in care fiecare copil e istet.

Am rezonat cu asta mult. Am muncit tot timpul sa am note bune, sa iau premiul intai, lucruri care ma validau ca fiind smart, dar mai tarziu, cand am ajuns la liceu sau facultate si tot dadeam de oameni inteligenti, ma comparam foarte mult cu ei si mi se pareau ca toata lumea e mai buna decat mine. Invatam cat puteam de mult si chiar daca aveam note decente, gandurile respective deveneau tot mai puternice.

Practic, copilul ala ‘special’, ajuns intr-un mediu competitiv, isi da seama ca nu e atat de special. Si cand cineva este mai bun ca el chiar si intr-un aspect cat de mic (ceea ce e normal si natural), e foarte posibil sa se considere incompetent si sa uite de partile bune pe care le are. Asta genereaza stres, anxietate si foarte probabil, in timp, depresie. 


4. Alte idei din capitolul 3:

  • Daca parintii celebreaza doar efortul, copilul poate simti ca nu merita anumite lucruri pe care le obtine usor. 
  • Pe de alta parte, daca un copil este bun la ceva si i se tot zice cat de bun sau destept este, poate sa inteleaga orice ar trebui ca orice sa i se para usor. Mai mult, copilul devine foarte frustrat daca descopera ceva la care nu se descurca bine din prima.
  • Absenta unui model de urmat sau a unui mentor poate sa amplifice sentimente de impostor. Cand o persoana este primul membru din familie care face ceva nou (se duce la facultate, ajunge intr-o alta tara, sau pe o anumita pozitie intr-o firma etc.), poate sa simta ca nu se potriveste niciunde in noul mediu.

5. Convingerile sunt ‘inradacinate’ bine, in general pe fond emotional. Doar cand atasamentul emotional fata de anumite credinte mai scade, putem efectiv sa ne deschidem urechile si la o alta realitate.

In contextul impostorului, un exercitiu bun e sa faci o lista cu toate lucrurile de care esti mandru (your achievements), nu conteaza cat de mari sau mici sunt. O lista pe care sa o ai cu tine tot timpul si sa tot adaugi lucruri in ea. Ideea e sa te uiti la lucrurile astea si te expui, usor, la o alta imagine a ta, prin prisma acestor realizari. 


6. Gandurile nu sunt fapte. Vocea ‘impostorului’ e doar o voce, un gand, si doar atat.


7. A fi perfectionist vine la pachet cu un stres enorm si cu un sentiment ca niciodata nu esti indeajuns de bun. Iar fiecare zi vine cu o lista de lucruri ‘importante’ de facut, care nu se termina. E ca si cum alergi un ultramaraton fara sfarsit. Ai invita vreodata pe cineva participe la asa ceva?


Cartea continua prin a explora mai mult felurile in care ne criticam si vine cu niste perspective noi, dar te las sa descoperi restul de capitolelor singur si sa-mi spui si mie, daca esti printre cei 70%, cum te-ai impacat tu cu ‘impostorul’.

Spor la citit si te las cu o singura intrebare:

Cum ar fi sa alegem, constient, sa fim mai blanzi cu noi?

Comments

comments