14 iunie 2016, Grado, Spania.
Ziua 22 din traseu. Ora: aproximativ 21:00.
Stateam in pat, incercand sa adorm. Imi dau seama dintr-o data ca nu mai am la gat cruciulita pe care am purtat-o de mai bine de o luna la gat. Nu era insa una oarecare.
Era o cruciulita simpla, din lemn, in forma de ‘Tau‘, semnificand crucea Sfantului Francisc de Assisi, luata chiar din Assisi. Am purtat-o cred ca in fiecare zi de cand am cumparat-o. Am plimbat-o in orasul al carui protector este Sf. Valentin (Terni), in capitala noastra draga – Bucuresti, in Bucovina, in Barcelona si cam 500 km din Camino del Norte. Am vazut si simtit atatea avand obiectul asta incat am considerat-o ca o amuleta norocoasa.
Acum insa, nu mai era cu mine.
Am inceput sa dau rewind la fiecare moment pe care l-am avut in ultimele ore, incercand sa-mi dau seama ce s-a intamplat.
20 de ore inainte, eram in Oviedo (fosta capitala a Spaniei si inceputul primului traseu El Camino din istorie – traseul Primitivo). In Albergue (un fel de hostel pentru pelerini), la dusul in care am intrat, gasisem un raft mic unde mi-am pus aceasta cruciulita, cu gandul sa o recuperez dupa ce ies. Acum, cumva, speram sa n-o fi uitat acolo. Speram sa nu-mi mai amintesc eu bine mersul lucrurilor si sa o gasesc ratacita in rucsac.
M-am culcat fiind putin agitat. Dimineata, dupa cateva cautari mi-era clara povestea. Nu era la mine.
Asa ca am pornit la drum cu un conflict interior pe care l-am purtat mai bine de 5 ore. O voce imi spunea ca trebuie sa sun la Albergue, sa rog gazda de acolo sa-mi caute cruciulita si sa o trimita acasa, cu rugamintea ca le trimit banii pe curier inapoi. Asa m-as fi linistit si stiam ca e safe, in posesia mea.
Pe de alta parte, ma impresiona atasamentul pe care l-am dezvoltat fata de o bucata de lemn, luata dintr-un sertar, de langa alte 1000 bucatele aproape identice si pusa pe vitrina oarecum in mod neglijent pentru a fi cumparata cu 50 de centi.
Vocea a doua imi spunea ca oricand pot sa iau alta, ca atasamentul meu este ciudat, iar ca a pierde obiectul asta poate insemna ca voi castiga altceva ce poate am nevoie mai mult, ulterior. Sau, ca trebuia sa se piarda si ca altcineva o va gasi si (sper) se va bucura mult.
Timp de 27 km ma gandeam si ma razgandeam. Pana la urma, luasem decizia ca imi voi da toata silinta sa o recuperez. Asa ca atunci cand voi fi ajuns si cazat in Bodenaya – urmatorul target, voi suna.
In jur de ora 15, dupa o ploaie buna, am ajuns la acel Albergue despre care imi trebuie un alt articol ca sa povestesc. Dupa o jumatate de ora, eram in fata unei oglinzi, amintindu-mi ca trebuie sa dau acel telefon.
Insa, gandurile mi s-au schimbat instant. Asa ca de data asta, am ales sa fiu masochist. Am ales constient sa nu mai sun, sa las lucrurile sa se intample si sa ma uit la acel dor si acea lipsa pe care o simteam destul de profund, pentru a observa si trai sentimentul de a pierde ceva la care tin. Era o lectie pe care parca trebuia sa o invat si fiind un obiect in joc, era ok. Mi-am spus ca asta ma va invata sa actionez intelept cand vine vorba de oameni…
Albergue-ul din Bodenaya
Toata dupa amiaza nu am fost convins ca am facut alegerea corecta. Am avut multe mustrari de constiinta. Lucru care s-a prelungit si a doua zi cat timp am parcurs aproape 25 km pana la un restaurant care oferea si cazare.
Inainte sa intru, l-am revazut pe F. – unul din pelerinii cei mai dragi intalniti pe drum. Ma saluta de la o masa. M-am asezat langa el si in timp ce astepta mancarea, i-am povestit cele intamplate.
Dupa ce m-a ascultat cu rabdare, mi-a spus de o intamplare similara a unui prieten de-al sau. Acest prieten primise un obiect de la mama lui, care la randul ei, il mostenise. Era clar ceva in care a pus multa emotie. Intr-o zi insa, cineva i-a furat acel obiect. S-a intristat mult dar a tras o concluzie tare inteleapta, care mi-a fost impartasita si mie: “poate am pierdut obiectul, dar povestea lui va ramane cu mine tot timpul”.
Si atunci mi-am reamintit ca suntem o carte in care scriem tot felul de povesti, amintiri si experiente traite singuri sau cu alti oameni. Atunci mi-am dat seama ca posesivitatea asta fata de orice e material vine din energia sau emotia pe care o punem acolo. Si ca de fapt.. un obiect fara o poveste.. e doar un obiect si atat.
Recunosc, mi-e mult mai usor acum sa-mi daruiesc lucrurile mai departe si sa renunt la altele. Poate ca altii au nevoie de ele mai mult sau, pur si simplu, povestea acelui lucru poate sa devina si mai interesanta. Cruciulita nu mi-am recuperat-o, dar am luat niste lectii mult mai pretioase din toata povestea asta.
Si totusi, ma tot intreb… Daca in loc de un obiect ar fi vorba de un om.. ce s-ar mai pastra din toata povestea asta?
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.